Revizuirea trecutului: așa era igiena în America colonială

Deoarece instalațiile sanitare nu existau în epoca colonială, nu se așteptau la băi complete de corp din partea coloniștilor. Singurele persoane care au primit vreodată un astfel de lux erau copiii, iar acesta nu era dat pentru a-i curăța, ci, dimpotrivă, pentru a-i căli.

În ceea ce-i privește pe adulți, aceștia se spălau, de obicei, ștergându-și murdăria de pe pielea goală cu o cârpă înmuiată într-o găleată cu apă. Este similar cu modul în care ați șterge petele de pe raft.

Acest fapt ar putea fi evident, dar în timpul epocii coloniale, casele aveau toalete în apropiere, iar vasele de toaletă din cameră în interior pentru excreție. Din păcate, aceste cămări erau golite prin aruncarea conținutului lor pe fereastră ori de câte ori era plin.

Din nefericire, aceste deșeuri umane au ajuns în râuri, lacuri și fluvii, ceea ce a dus la contaminarea apei potabile și la răspândirea de boli. Această lipsă a unui sistem eficient de eliminare a deșeurilor a dus la moartea multor coloniști.

Arheologii au descoperit recent un bețișor de urechi din argint care datează din secolul al XVII-lea și care, cel mai probabil, era folosit pentru a curăța urechea, unghiile, dinții și multe alte părți ale corpului.

Ați putea crede că acest instrument are o singură parte utilă; totuși, vine cu mai multe puncte pentru diverse sarcini. Capătul principal este un instrument de scobit, în timp ce alte secțiuni mai mici pot fi folosite pentru a curăța mai multe părți ale corpului, cum ar fi unghiile și dinții.

Fotografiile și picturile din epoca colonială înfățișează adesea bărbați din clasa superioară cu peruci albe. Ei bine, istoria ne dezvăluie că aceste coafuri au o poveste aparte.

Infestarea cu păduchi era o problemă frecventă în epoca colonială, iar cea mai bună soluție era să te razi și să acoperi chelia cu o perucă confecționată din blană de animal. Cu toate acestea, aceste peruci atrăgeau și păduchii și alte insecte din cauza pomadei și a produselor folosite pentru a le trata. Era un război la propriu împotriva insectelor.

Spre deosebire de zilele noastre, săpunurile de baie erau un lux deținut doar de coloniștii bogați. Singurul detergent disponibil pentru oamenii de rând era supa de leșie – făcută dintr-un amestec de grăsime animală, cenușă și leșie.

Din nefericire, acest săpun era prea aspru pentru îmbăierea obișnuită și prea scump pentru a fi irosit, astfel încât doar vasele și rufele cele mai murdare – lenjeria intimă, scutecele și șorțurile – erau calificate pentru spălare. Această atitudine nu ar trebui să fie surprinzătoare, din moment ce coloniștilor nu le păsa prea mult de igienă.

Majoritatea bărbaților nu au fost interesați să își taie părul de pe nicio parte a corpului până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În acea perioadă, frizerii erau în principal bărbați de culoare care ofereau servicii doar persoanelor de același sex.

În ceea ce privește femeile, nu există nicio dovadă care să dezvăluie faptul că acestea se radeau. Posibilitatea ca femeile să se bărbierească singure este redusă, deoarece riscă să aibă parte de o baie de sânge dacă procedura este făcută incorect.

În momentul în care a vizitat Jamestown, căpitanul John Smith a fost imediat dezamăgit de mediul înconjurător, deoarece era infestat cu ceea ce el descrie ca fiind “creaturi zgomotoase” – în principal muște, țânțari, păduchi și gândaci.

Coloniștii s-au luptat, de asemenea, cu păduchii și puricii, aceștia fiind o descoperire zilnică pe haine. Unii misionari, precum George Henry Loskiel, s-au plâns de o insectă masivă, supranumită local “cenușă vie”, deoarece mușcătura ei înțeapă ca un cărbune fierbinte.

Așa cum am menționat anterior, nu existau condiții sanitare adecvate, iar căminele de afară erau adesea în apropierea surselor de apă. Prin urmare, boala era norma zilei în toate coloniile. Copiii și adulții dezvoltau în mod regulat boli precum holera, dizenteria și febra tifoidă.

Această problemă a fost atât de importantă încât și-a făcut apariția într-unul dintre cele mai importante momente din istorie; aproape două treimi din armata lui George Washington au pierit de tifos, dizenterie, gripă și alte boli infecțioase.

După cum s-a afirmat anterior, opiniile privind igiena nu erau dezinformate în timpul epocii coloniale, așa că oamenii se curățau în orice mod le plăcea. Cu toate acestea, medicii le sfătuiau pe femei să se spele în mod regulat pentru a evita bolile care le-ar putea afecta organele de reproducere.

Din nefericire, societatea nu împărtășea aceleași păreri cu medicii ca mulți – inclusiv părintele fondator Thomas Jefferson, care a încurajat femeile (în special fiica sa) să se apere împotriva bărbaților fiind ofensatoare la nas.

Deși scăldatul nu era o rutină zilnică în epoca colonială, coloniștii își făceau timp în timpul săptămânii sau al lunii pentru a se spăla temeinic. Acest proces presupunea ca coloniștii să scoată apă din fântână, să o încălzească cu foc și să o transfere într-o cadă de baie portabilă din lemn.

După ce toate acestea au fost făcute, fiecare familie a făcut baie pe rând în aceeași cadă cu apă. Această metodă nu era făcută de fiecare american în parte, dar este o practică care era foarte comună.

Igiena personală nu era un lucru important în epoca colonială, așa că oamenii – indiferent de statutul lor social – făceau același număr de băi pe an. Cu toate acestea, oamenii bogați purtau haine mai supradimensionate și aveau parfumuri care contribuiau la mascarea oricărui miros corporal pe care îl puteau avea.

Pe de altă parte, oamenii săraci nu-și puteau permite mai multe haine și parfumuri, ceea ce îi făcea să miroasă mai puțin plăcut decât indivizii din clasa superioară. Cu toate acestea, acest lucru nu era o problemă, deoarece nu se aștepta ca nimeni să miroasă roz.

În timpul secolului al XVIII-lea, majoritatea femeilor purtau rochii masive, cu o mulțime de cercuri sau busturi. Această ținută era dificil de dat jos; prin urmare, dezbrăcarea pentru a merge la toaletă nu era o opțiune.

Din fericire, chiloții – lenjeria lor de corp – aveau o zonă despicată la nivelul între picioare, ceea ce le permitea femeilor să planeze deasupra latrinei cu gropi sau a vasului și să se lase ușor în jos, în loc să se dezbrace complet. Evident, femeile trebuiau să fie atente în timp ce executau această procedură pentru a nu face mizerie.

Din cauza influenței religioase, părul unei femei era considerat “gloria încoronării”, prin urmare, cu cât arăta mai lung și mai sănătos, cu atât mai bine.

Cu toate acestea, metoda lor de a menține părul sănătos presupunea spălarea acestuia doar o dată pe lună – de două ori, dacă se avea părul prea gras. Această rutină era folosită pentru a păstra uleiul natural al părului, deoarece detergenții lăsau adesea părul și scalpul uscate. Această uscăciune se datora faptului că detergentul era fabricat cu o substanță dură numită “leșie”.

Deoarece scăldatul nu era o componentă populară a epocii coloniale, oamenii s-au gândit la metode alternative pentru a-și continua ziua fără să miroasă îngrozitor.

Pentru femeile de prestigiu, cea mai bună opțiune era să cumpere fie apă de colonie, fie parfum; în timp ce cele mai puțin bogate optau pentru pudră parfumată ieftină, care absorbea și ea umezeala. Pentru bărbați, cea mai comună soluție era romul de dafin; un miros unic, rezultat din combinarea condimentelor și a parfumului cu rom.

Periuța de dinți este o invenție care a apărut la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar înainte de această dată, oamenii își curățau dinții folosind tot felul de metode.

Unele includeau clătirea completă a gurii cu apă pentru a îndepărta particulele de mâncare și saliva, frecarea dinților cu o cârpă umedă sau plimbarea unui băț de mestecat din plante în jurul dinților pentru a curăța murdăria și a obține o respirație rezonabil de proaspătă. Deși aceste metode erau destul de suficiente pentru a curăța dinții, nu erau la fel de eficiente ca periuța de dinți de astăzi.

În timpul epocii coloniale, era o credință comună că expunerea pielii la apă în exces poate fi fatală, deoarece apa se va infiltra în piele și va îneca individul din interior. Din acest motiv, oamenii fie se scufundau în apă pentru scurt timp, fie purtau haine în timpul procesului.

Din fericire, această credință ridicolă a luat sfârșit la mijlocul secolului al XVIII-lea, deoarece perioada iluministă a dezvăluit beneficiile pentru sănătate ale expunerii pielii goale atât la apă, cât și la lumina soarelui; creând astfel o nouă perspectivă asupra subiectului igienei.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, băile de baie făceau deja parte din viața de zi cu zi a cetățenilor; cu toate acestea, ele nu au fost create pentru a face baie. În schimb, acestea erau un fel de leacuri medicinale și o modalitate creativă pentru persoanele bogate de a se relaxa în timpul unei zile plictisitoare.

De fapt, guvernatorul regal al coloniei Virginia folosea adesea băile pentru a se răcori în zilele călduroase din anii 1770. Cele mai multe dintre aceste camere de baie erau asemănătoare cu cele folosite de romani cu câteva secole în urmă.

Printre numeroasele credințe referitoare la igienă din epoca colonială, era răspândită ideea că lenjeria intimă era agentul care curăța corpul. Mai mulți oameni de rând și indivizi bogați își țineau lenjeria intimă la mare cinste, crezând că aceasta absorbea impuritățile din corp.

Din acest motiv, oamenii își afișau o mică parte din lenjeria intimă de in, pentru ca ceilalți să le vadă puritatea morală. Conceptul că verticalitatea morală era măsurată prin ținuta cuiva poate fi văzut și la clericii care purtau o culoare albă.

Putem admite că epoca colonială nu a fost atât de fericită pe cât părea în filmul de animație al lui Disney, Pocahontas, dar lucrurile devin și mai ciudate mai departe în această listă.

În timpul anilor 1600, puritanii credeau că curățenia lenjeriei de pat era legată direct de curățenia corpului lor. De fapt, majoritatea considerau că a merge la culcare fără a se dezbrăca era neigienic și imoral. Cu alte cuvinte, ar trebui să dormi în pielea goală doar pentru a avea așternuturi curate.

În timp ce europenii care au venit aici aveau o igienă orală precară, nativii și-au păstrat dinții sănătoși prin diverse metode. Printre acestea se numără frecarea cărbunelui pe dinți, mestecarea de ierburi mentolate pentru o respirație proaspătă, periajul cu un băț de mestecat și multe altele.

Pe lângă sănătatea lor orală precară, europenii aveau o dietă care era incredibil de dăunătoare pentru dinții lor. Unul dintre principalii vinovați a fost consumul iresponsabil de zahăr în ceaiul lor.

Nativii americani știau că îmbăierea întregului corp este o modalitate eficientă de a rămâne sănătoși și de a se proteja împotriva bolilor. Prin urmare, se spălau deschis în pârâuri & râuri și foloseau frunze și alte metode rudimentare pentru a se spăla.

În plus, aceștia nu erau de acord cu coloniștii în ceea ce privește metodele de igienă, în special batista. Aceștia vedeau acest obiect ca pe un accesoriu dezgustător, deoarece ideea de a-ți purta mucusul cu tine era neliniștitoare.

Istoria sugerează că bolile europene au fost responsabile pentru uciderea a 90 la sută dintre nativii care trăiau pe coasta Noii Anglii. Aceste boli s-au înmulțit din cauza obiceiurilor proaste de îmbăiere ale coloniștilor.

Din păcate, boala a continuat să ucidă milioane de nativi americani timp de zeci de ani după 1620, când au sosit pelerinii. Acest fapt istoric este o dovadă a ceea ce poate face o igienă precară și o salubritate proastă dacă se manifestă la scară largă.

Ar putea fi imposibil de imaginat, dar se spune că Ludovic al XIV-lea a făcut doar trei băi în întreaga sa viață. Acest fapt nu este o surpriză, deoarece am stabilit deja că scăldatul nu era o practică obișnuită în secolul al XVII-lea.

Oamenii se spălau adesea pe mâini, pe față și pe picioare, dar rareori se scufundau în apă. De fapt, era o credință comună că dezbrăcarea completă și scufundarea în apă era atât nesănătoasă, cât și lipsită de modestie.

Coloneii nu produceau un miros plăcut din cauza igienei lor personale precare. Acest miros era atât de respingător pentru nativii americani încât aceștia au încercat să-i convingă să se spele frecvent. Evident, acest efort a dat rezultate zero.

Acest fapt a fost consemnat într-o biografie din 1965 scrisă de un pelerin de pe Mayflower care a ajuns recent în Plymouth. Dacă coloniștii i-ar fi ascultat pe nativii americani, s-ar fi scutit de boli și decese continue.

În timpul anilor 1400, spaniolii au sosit pe țărmul noii lumi și, inconștient, au adus și ei sifilisul. Nu a durat mult până când boala s-a răspândit în toată tabăra din cauza lipsei lor de igienă personală. Dar, nu s-a terminat aici.

Boala a evoluat într-o epidemie și, întrucât medicii nu puteau face prea multe la acea vreme, a rămas a patra cauză de deces până la cel de-al Doilea Război Mondial.

Deoarece nativii americani aveau o rutină excelentă de îngrijire a sănătății orale, aceștia aveau dinți mai buni și mai sănătoși decât europenii, ai căror dinți erau pătați și corodată.

Dinții lor erau atât de sănătoși încât puteau fi tranzacționați pe bani coloniștilor bogați – precum George Washington – care aveau nevoie de un set nou de proteze dentare. Apropo de Washington, zvonurile referitoare la dinții săi de lemn sunt false; dinții săi erau din aur, metal și alte materiale neorganice.

Din cauza răspândirii tot mai mari a bolilor, medicii au fost nevoiți să inventeze metode mai rapide și mai eficiente pentru a vindeca pacienții. În plus, chirurgii au devenit mai eficienți – datorită războiului – deoarece nu duceau lipsă de pacienți pentru a testa și perfecționa noile metode.

Spitalele din ziua de azi consideră că este obligatorie îmbăierea nou-născuților pentru curățenie și pentru prevenirea unei potențiale creșteri bacteriene. Cu toate acestea, lucrurile stăteau puțin diferit pentru mamele din epoca colonială.

Deși mamele din epoca colonială își scăldau copiii în mod regulat, scopul lor nu era de a curăța copilul, ci de a-l “întări” împotriva viitoarelor boli și a altor afecțiuni. Cu alte cuvinte, ele credeau că îmbăierea copiilor lor funcționa ca un vaccin sau o formă de imunizare.

După cum s-a menționat anterior, bărbieritul în epoca colonială era treaba bărbierilor profesioniști care erau, de asemenea, bărbați de culoare, și nimeni nu îndrăznea să se bărbierească de teama de a nu avea parte de o baie de sânge. Acest fapt nefericit a făcut ca bărbieritul – pentru femei – să fie aproape imposibil, ceea ce a dus la faptul că acestea își tăiau părul prin smulgere.

De asemenea, ele foloseau creme depilatoare făcute din calcar și arsenic pentru a îndepărta părul din locurile nedorite. În timp ce unele femei lăsau pur și simplu părul să crească continuu, ceea ce nu era o problemă, deoarece erau întotdeauna îmbrăcate complet.

La fel ca în zilele noastre, bărbații din epoca colonială au căutat mai multe modalități de a-și salva capetele care chelesc treptat. O metodă standard era să se frece pe cap cu un amestec de rahat de pui și potasiu pentru a stimula creșterea părului. Vorbim despre disperare!

Stați liniștiți, metoda a fost extrem de ineficientă, iar acest lucru se poate vedea după chelia de pe capetele multor bărbați de-a lungul istoriei – precum William Shakespeare. Nu putem să nu ne întrebăm cât timp a durat până când și-au dat seama de ineficiența sa.

Înainte de fluxul continuu de pacienți care a determinat dezvoltarea medicinei, medicii încercau să vindece tusea cu un preparat care conținea o livră de zahăr și o livră de melci activi. Nu nămol de melc, ci melci vii, care respiră.

Aceștia credeau că balele vor acoperi pereții gâtului; prin urmare, vindecând complet tusea. Dar, la fel ca remediul anterior care implica caca de pui și potasiu, și această metodă ciudată a fost ineficientă.

Printre numeroasele metode mitice de contracepție, excrementele de crocodil ocupă un loc fruntaș pe listă. Aceasta presupunea ca femeile fertile să modeleze balega reptilei și să o introducă în făcătorul lor de copii pentru a preveni sarcinile nedorite.

Această metodă rizibilă era o practică obișnuită în rândul femeilor tinere și al mamelor căsătorite în căutarea unor modalități de a împiedica fertilizarea. Din fericire, medicina a intrat în scenă și a deschis ochii oamenilor, făcând ca această procedură să devină treptat irelevantă.

Femeile sunt, fără îndoială, o creație specială și trebuie să primească lunar o îngrijire extra specială. Din nefericire, deoarece produsele sanitare sunt o invenție modernă, femeile din epoca colonială trebuiau să își confecționeze tampoanele și absorbantele cu materiale din mediul lor apropiat.

Printre metode se număra absorbirea scurgerilor cu o cârpă împăturită sau scoaterea mușchiului de pe podeaua pădurii pentru a acționa ca un tampon sanitar artificial. Evident, această practică nu a dat rezultate frumoase, deoarece a dus la infecții și la creșterea bacteriilor.

În secolul al XVIII-lea, principala componentă pe care societatea o folosea pentru a măsura frumusețea unei femei era paloarea pielii. Acesta nu este un criteriu ciudat, deoarece este încă răspândit în locuri precum Coreea.

Cu toate acestea, problema cu acest standard a fost că a determinat femeile să cumpere și să aplice pudră de cretă pentru ca fața lor să pară mai albă, în timp ce altele au mers până la a ingera cretă, ceea ce le făcea într-adevăr palide, dar numai pentru că erau bolnave.

Deoarece zahărul era un lux la dispoziția indivizilor din clasa superioară, aceștia sufereau consecințele faptului de a avea dinții putreziți de zahăr. Rețineți că această putrezire era, de asemenea, rezultatul excesului de ceaiuri din plante și al igienei orale precare.

Deși aceasta era o afecțiune orală nesănătoasă, era considerată a fi un simbol al bogăției, deoarece mulți se prefăceau, de asemenea, că au această boală pentru a părea bogați. Puteau face acest lucru colorându-și dinții în maro sau spălându-i continuu cu supă de leșie.

De la folosirea mirosului corporal ca mecanism de apărare împotriva bărbaților, până la inserarea bălegarului de crocodil ca formă de contracepție, putem concluziona că epoca colonială nu a fost o perioadă fericită pentru femei. Unul dintre anticoncepționalele lor neștiințifice includea o infuzie făcută din ingrediente îndoielnice.

Acest amestec include un ceai canadian care a fost preparat din organele genitale ale castorilor masculi. Nimeni nu știe care este știința din spatele acestui preparat, dar putem fi cu toții de acord că ne face stomacul să se agite.

În timp ce medicii erau în conflict în ceea ce privește igiena personală, religia a intervenit pentru a-și oferi ideologia pe această temă. Aceasta susținea că necurățenia era direct legată de păcat și de diavol.

Această opinie pare a fi un fragment din Biblie, unde israeliții trebuiau să se spele înainte de a se prezenta în fața Atotputernicului. Din păcate, această afirmație a avut unele implicații morale, determinându-i pe oameni să își limiteze asocierea cu indivizi care se spălau mai rar.

În timpul Războiului de Independență, George Washington știa că igiena personală este esențială pentru a preveni răspândirea bolilor, așa că le-a ordonat oamenilor săi să se spele regulat. Cu toate acestea, aceste comenzi au căzut în urechi surde, soldații ignorându-le pentru că era o bătaie de cap să se supună.

Din fericire, George Washington a reușit să mențină curățenia taberei cu ajutorul “adeptelor taberei” – femei care îi ajutau pe soldați la gătit, curățenie și alte servicii esențiale.

Deoarece nu existau stomatologi americani în epoca colonială, pentru a elimina o durere de dinți era necesar să vizitați un adult calificat, cum ar fi fierarul, bărbierul, farmacistul sau chirurgul.

Instrumentul unic pe care acești indivizi îl foloseau pentru îndepărtarea dinților consta în remedii naturale precum alcoolul, smochinele și opiul pentru a amorți dintele dureros sau pentru a-l extrage. Evident, aceste proceduri erau periculoase și deseori duceau la infectarea dinților timp de câteva luni, chiar ani.

Nu este o surpriză să-l vedem pe George Washington apărând de mai multe ori în această listă, deoarece a fost o figură semnificativă în timpul epocii coloniale. Ar putea fi imposibil de imaginat, dar, potrivit registrului lui George Washington, acesta a plătit șase lire și doi șilingi “Negrilor pentru nouă dinți din cauza doctorului Lemoin”.

Deși acest act poate părea macabru și revoltător, era o practică obișnuită printre oamenii săraci care își schimbau dinții sănătoși în schimbul banilor. Istoria consemnează că Washington s-a luptat cu dinții săi pe tot parcursul vieții sale.